CEEOL - Article Detail

Viziunea secolului al II-lea, Secolul al II-lea - Wikipedia

Tema 1. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor 1. De la preistorie la cucerirea romană. Descoperirile arheologice au evidenţiat faptul că aria de existenţă a poporului român de azi a fost locuită încă din timpurile preistorice.

Culturile arheologice specifice epocii preistorice au lăsat numeroase urme, care plasează spaţiul românesc alături de creaţiile cele mai reprezentative ale preistoriei europene. Marea mişcare de populaţii de la sfârşitul mileniului al III-lea î. Tracii au fost făuritorii civilizaţiei bronzului în acest spaţiu geografic. Blocul tracic, ce acoperea aria carpato-dunăreano-balcanică, s-a diferenţiat în ramura sud-dunăreană tracii sudici şi ramura nordică geţii, cum au fost numiţi de greci, sau dacii, cum le-au spus romanii.

Aceştia au constituit un stat puternic, o monarhie militară, sub conducerea regelui Burebista î. Geto-dacii au creat o civilizaţie dezvoltată în viziunea secolului al II-lea I î. Ei au fost influentaţi de civilizaţia greacă şi de cea romană.

viziunea secolului al II-lea visina pentru vedere

Statul dac s-a refăcut în a doua jumătate a secolului I d. Noua provincie de tip imperial era guvernată de un reprezentant al împăratului, legatus Augusti pro praetore. Provincia Dacia nu a cuprins toate teritoriile locuite de daci. Crişana, Maramureşul, nordul şi centrul Moldovei au rămas în afara stăpânirii romane.

După moartea lui Traian d. Ulterior, provincia a suferit o nouă împărţire administrativă: Dacia Porolissensis, Dacia Apulensis şi Dacia Malvensis, subordonate unui legatus Augusti pro praetore Daciarum trium. Organizarea administrativă a provinciei Dacia a fost însoţită de construirea unui sistem de drumuri ce au legat provincia de Imperiu, de dezvoltarea unei înfloritoare vieţi urbane, a mineritului, agriculturii, meştesugurilor şi culturii, de construirea unui puternic sistem defensiv şi de o colonizare masivă.

Viziunea secolului al II-lea împrumuturi, asimilare şi reelaborare, romanii au creat o civilizatie specifică, unitară, care s-a impus în cele mai multe teritorii cucerite de ei.

După cucerirea militară, adevărata autoritate a Romei s-a instaurat prin civilizaţia sa, factor de progres şi unitate în tot Imperiul. Acolo unde au învins războinicii romani, au stăpânit cu adevarat inginerii, arhitecţii, constructorii sşi juriştii romani.

Drumurile, oraşele, apeductele, teatrele, termele, amfiteatrele şi bibliotecile i-au făcut pe romani, viziunea secolului al II-lea, întemeietori şi nu distrugători de civilizaţie. Acest proces a avut loc şi în Dacia romană. Romanizarea a fost un proces istoric lingvistic şi cultural deosebit de complex, desfăşurat în etape şi în condiţii specifice, prin acţiunea unor factori cu acţiune vizibilă şi urmări dovedite administraţia, armata, veteranii, coloniştii etc.

Etapele esenţiale ale romanizării în Dacia au fost: etapa preromană sec. Romanizarea Daciei a fost rezultatul unei acţiuni îndelungate în domeniile politic, economic, social, cultural şi spiritual. Armata romană a avut un efectiv numeros, apreciat la Dacia a fost împânzită cu un puternic sistem de castre, turnuri de observaţie şi valuri de apărare, limes-uri.

In apropierea acestor castre au luat fiinţă aşezări numite canabae, armata jucând un rol însemnat în procesul de urbanizare şi în evoluţia demografică a provinciei. Eutropius sec. Aceştia au avut un rol deosebit în dezvoltarea meşteşugurilor, mineritului, agriculturii şi urbanizării, fiind promotorii unor relaţii active cu autohtonii prin intermediul limbii latine populare.

CEEOL - Article Detail

Aşezările urbane din Dacia romană au fost de două categorii: colonia, aşezare urbană organizată după modelul Romei, prima fiind Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmisegetusa, urmată de Apulum, Drobeta, Napoca, Potaissa, Romula, Tropaeum Traiani, şi municipia, aşezări urbane cu autonomie administrativă şi juridică precum: Porolissum, Tibiscum, Dierna, Troesmis. Oraşele au jucat un rol esenţial în romanizarea autohtonilor. Relaţiile de muncă dintre autohtoni, colonişti, veterani şi administraţia romană au fost de natură să faciliteze procesul de romanizare.

Normele dreptului roman se vor regăsi în dreptul românesc de mai târziu.

THE HISTORY OF PAKISTAN in 10 minutes

Limba latină a asigurat comunicarea dintre băştinaşi şi romani. Invăţarea limbii latine este probată în Dacia de numeroase descoperiri de inscripţii peste 3. Sunt adorate divinităţile romane şi din alte provincii ale Imperiului. Se întâlneşte frecvent sincretismul religios şi adorarea vechilor zeităţi dace sub nume roman interpretatio romana. Un rol important l-a jucat creştinismul care începe să se răspândească în secolul I d. Influenţa romană nu s-a limitat strict la teritoriile stăpânite efectiv de romani, s-a extins şi asupra dacilor liberi, fapt confirmat de numeroase descoperiri, iar retragerea aureliană d.

Sinteza daco-romană s-a dovedit solidă şi va constitui piatra de temelie pentru formarea poporului român. Etnogeneza românească a fost rezultatul unui îndelungat şi complex proces etno-lingvistic desfăşurat pe o străveche vatră traco-geto-dacă aflată între Tisa, Nistru, Carpaţii Nordici şi Munţii Balcani care, în urma cuceririi romane, a suferit procesul romanizării. Rezultatul a fost o primă sinteză etno-culturală, sinteza daco-romană, care a stat la baza etnogenezei românilor.

viziunea secolului al II-lea cum să dezvolți viziunea obiectului

Un element etnic important în cadrul acestui proces a fost cel geto-dac. In urma războaielor cu romanii, în ciuda afirmaţiilor lui Eutropius, conform cărora Dacia a fost secătuită de bărbaţi, dacii au continuat să populeze masiv provincia stăpânită de Traian. Pentru continuitatea dacilor pledează logica istorică, numeroasele dovezi de cultură materială dacă descoperite în aşezările civile şi castrele din Dacia secolelor II-III, păstrarea unor toponime Drobeta, Napoca, Apulum, Ampelum, Potaissa etc.

Fără existenţa autohtonilor nu ar fi putut avea loc procesul de romanizare. Geto-dacii au avut rolul de element etnic primitor activ al civilizaţiei romane. Teritoriul rămas în afara provinciei Dacia Crişana, Maramureş, cea mai mare parte a Moldovei şi în unele perioade o parte a Munteniei a fost locuit în continuare de dacii liberi.

Aceştia se află în raporturi strânse cu romanii. Frecvent ei atacă graniţele Imperiului. In secolul al III-lea incursiunile acestora se intensifică, ele fiind deseori organizate împreună cu goţii. Au fost însă şi relaţii paşnice, care au favorizat schimburile comerciale.

‪Manuela Dobre‬ - ‪Google Academic‬

Legăturile cu romanii au influenţat modul de viaţă al dacilor liberi. Ei sunt supuşi treptat procesului de romanizare, proces ce se va extinde, în secolele următoare, după încetarea stăpânirii romane. Retragerea aureliană a demonstrat ca romanizarea geto-dacilor a fost un proces profund, ireversibil, care a continuat şi în etapa următoare.

viziunea secolului al II-lea a dezvoltat vederea periferică

După abandonarea Daciei, romanitatea nord-dunăreană nu a dispărut, ci s-a extins din fosta provincie spre vest, nord şi răsărit prin mişcarea naturală a populaţiei, în ambele sensuri, constituindu-se astfel un vast complex de cultură de origine romanică, deosebită de cea a migratorilor goţi, huni, gepizi, longobarzi, avari, slavi şi superioară culturii acestora. Continuitatea daco-romană este probată de descoperirea a numeroase unelte, morminte, vase, tezaure din bronz, inscripţii în limba latină, alături de elemente de cultură materială a migratorilor.

Societatea moldovenească, de-a lungul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea a trecut prin mai multe transformări, modelele pe care le-a urmat fiind cele mai multe ori ale statelor care îşi exercitau influenţa în această parte a Europei. Cu toate că pentru străini teritoriul Moldovei era considerat ca fiind unul de margine al Europei, călătorii care l-au vizitat nu au fost puţini. Informaţiile dăruite de către aceşti călători sunt concludente pentru caracterizarea societăţii moldoveneşti, ele fiind rezultatul observărilor directe şi impresionând prin pitorescul ce le caracterizează. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, observatorii străini susţin că o treime din aprovizionarea oraşului Constantinopol vine din Principate.

In toata aceasta perioadă romanitatea nord-dunăreană a păstrat o legătură permanentă cu romanitatea sudică. Daco-romanii au continuat să dezvolte o civilizaţie de origine romanică în mediul rural, satul fiind forma specifică de aşezare, în cadrul căruia s-a consolidat obştea sătească, forma tradiţională de organizare social-economică. Ele vor constitui baza coagulărilor politice cum să-ți îmbunătățești videoclipul, pe care se vor întemeia statele feudale romaâneşti.

Liantul spiritual al daco-romanilor în perioada migraţiilor a fost creştinismul, ca element de identitate etnică şi de apartenenţă la spiritualitatea romană. De aceea, în Dacia, creştinismul a fost un factor important de păstrare a romanităţii şi de desăvârşire a etnogenezei românilor. Pătrundere slavilor în spaţiul locuit de daco-romani a avut importante consecinţe prin faptul că dominaţia lor politică a fost de lungă durată.

Prin trecerea acestora la sud de Dunăre, în anul s-a rupt romanitatea nord-dunăreană de cea sudică. Romanicii de la sudul Dunării au fost împinşi spre munţi şi izolaţi, având o evoluţie proprie.

Secolul al II-lea î.Hr.

Slavii rămaşi la nordul Dunării au fost asimilaţi de către daco-romani. Acest proces a dat o viziunea secolului al II-lea romanităţii orientale ce o deosebeşte de romanitatea occidentală, unde rolul slavilor 1-au jucat germanii.

In momenrul pătrunderii slavilor însă, la nordul şi la sudul Dunării se constituise o realitate etno-lingvistică asupra căreia nu s-a mai putut exercita tabelul de testare a viziunii dimensiunea literei influenţă decisivă.

Factorul slav a dat o anumită coloratură limbii şi culturii romanice din această zonă, fără să-i modifice esenţa latină. Prin urmare, poporul român, rezultat din sinteza daco-romană, prin procesul de romanizare şi asimilarea slavilor, este un popor romanic, viziunea secolului al II-lea dovedit de structura gramaticală şi lexicală a limbii române.

Toate elementele esenţiale ale vieţii sunt denumite în limba română cu termeni din limba latină: în agricultură, viticultură, pomicultură, grădinărit, creşterea animalelor, numele mineralelor, însuşiri trupeşti şi sufleteşti, termenii militari, termenii privind organizarea social-politică, termenii de bază ai creştinismului etc.

De asemenea, în limba română s-au păstrat aproximativ de cuvinte din limba dacă, la care se adaugă derivatele lor, ce desemnează animale mânz, viezure, barzăplante mazăre, brad, gorun , unelte grapă, mătură, cârligpărţi ale corpului buză, grumaz, burtăîmbrăcăminte brâu, pânză , familie copil, băiat, moş, prunclocuinţă, gospodărie sau forme de teren vatră, gard, bordei, mal, pârâu.

Cele mai multe viziunea secolului al II-lea lexicale în limba română provin din limba slavă, dar acestea nu au schimbat caracterul ei latin. In legătură cu etnogeneza românilor s-au emis de-a lungul timpului doua teorii istoriografice. Carte cu deficiențe de vedere este teoria autohtoniei, conform căreia viziunea secolului al II-lea de formare a poporului român corespunde spaţiului carpato-dunăreano-pontic, urmând acelaşi proces ca şi în cazul popoarelor neolatine occidentale.

Această teorie este susţinută de majoritatea istoricilor şi lingviştilor români şi străini. Aceasta, lipsită de temei ştiinţific, susţine că poporul român s-a constituit undeva în Peninsula Balcanică, de unde a migrat la nord de Dunăre în secolele XII-XIII, fiind o teză care urmăreşte scopuri politice.

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor Romanitatea românilor a reţinut atenţia cronicarilor, istoricilor, filologilor, geografilor, etnografilor şi altor oameni de ştiinţă, dar cei care s-au ocupat cel mai mult de această temă au fost istoricii. Ei au stăruit să demonstreze continuitatea romană în Dacia după retragerea aureliană, originea latină a limbii române, formarea conştiinţei de neam, a originii romane a românilor.

Romanitatea românilor a determinat, de aceea, multe controverse, polemici, teorii contradictorii sau total greşite, unele urmărind alte scopuri decât cele ştiinţifice. Ce trebuie să înţelegem prin romanitatea românilor? In primul rând descendenţa romană a românilor din coloniştii aduşi de romani în Dacia Traiană şi latinitatea limbii române, ceea ce presupune continuitatea geto-dacilor după războaiele daco-romane şi după retragerea aureliană, în perioada migraţiilor, unitatea de neam a românilor din întreg teritoriul locuit de viziunea secolului al II-lea, păstrarea esenţei romane în datini şi obiceiuri.

Dovezile acestei continuităţi sunt de ordin logic, arheologic, lingvistic, etnografic, istoric.

Secolul al II-lea

Romanitatea orientală este o realitate ce nu poate fi pusă în viziunea secolului al II-lea şi ea se identifică cu poporul român.

Acesta apare documentar la cumpăna dintre primul şi cel de-al doilea mileniu al erei creştine sub numele de vlahi volohi, blachi, valahitermen care desemnează un neslav, un popor de origine romanică. Numele de vlahi, valahi, dat de către străini românilor marchează sfârşitul etnogenezei poporului român şi exprima caracterul său romanic. Românii nu s-au numit niciodată pe ei altfel decât români, după numele cetăţii mame, care a fost Roma, fapt confirmat şi de împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul El denumeşte populaţia neslavă din Balcani, în contextul aşezării slavilor, cu numele de romani, în opoziţie cu bizantinii, care sunt denumiţi romei.

Ţara Moldovei în viziunea unor călători străini

Originea latină a limbii şi a poporului român, precum şi prezenţa neîntreruptă a românilor în teritoriile nord-dunărene, au fost pentru multe secole un fapt de conştiinţă istorică europeană, în condiţiile apariţiei şi dezvoltării pericolului otoman. Primii care s-au referit la originea romană a românilor au fost cronicarii bizantini, slavi, maghiari etc. Aceste denumiri se referă la români. Autorii bizantini au conştiinţa faptului că locuitorii din ţinuturile carpato-dunărene românii sunt descendenţii populaţiilor omonime antice ce locuiau în aceleaşi teritorii.

viziunea secolului al II-lea impactul artelor marțiale asupra viziunii

Unii cărturari maghiari, încă de la sfârşitul veacului al XVI-lea, îşi exprimă neîncrederea faţă de teoria originii romane a românilor şi a autohtoniei lor, ca Istvan Szamoskoszy, dar nu lipsesc şi cei ce susţin teoria descendenţei românilor din romani, ca Andrei Huszti, la mijlocul veacului al XVIII-lea. In ceea ce priveşte cărturarii români, ei exprimă susţinut autohtonia şi romanitatea românilor. Primul este Nicolaus Olahuspersonalitate de anvergură europeană, umanist, care considera că românii din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania sunt descendenţii coloniştilor romani, ceea ce explică limba lor latină.

Cronicarii Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Costin, Ion Neculce, Constantin Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir exprimă cu toţii în scrierile lor, bazate pe tradiţiile locale şi scrierile umaniştilor străini, autohtonia şi romanitatea românilor. In secolul al Refacerea eficientă a vederii, în condiţiile luptei românilor din Transilvania pentru afirmare naţională, este lansată şi dezvoltată teoria imigraţionistă, ce contestă autohtonia şi romanitatea românilor.

Tema 2. Secolul XX între democraţie şi totalitarism. Ideologii şi practici politice în România şi Europa 1. In timpul primului razboi mondial principiile democratiei liberale au avut de suferit datorita interventiei puternice a statului pentru obtinerea victoriei.

Aceştia, cu argumente preluate din cronicile maghiare, de la cărturarii români şi erudiţii viziunea secolului al II-lea, studiate în bibliotecile din Viena şi Roma, au respins ca fiind nefondată teoria imigraţionistă şi au afirmat cu tărie originea romană pură a românilor o exagerare menită să arate nobleţea românilor şi continuitatea neîntreruptă a elementului romanic pe teritoriul vechii Dacii.

Pe plan european, teoria imigraţionistă nu a găsit ecou în lumea ştiinţifică, ea urmărind clare scopuri politice. El se foloseşte de progresele înregistrate de cercetarea filologică, are abilitatea de a înlănţui adevărul cu falsul într-un ansamblu coerent, însoţit de un aparat ştiinţific menit să convingă pe unii contemporani de renume să susţină această teorie.

Primul istoric român care ia atitudine faţă de noua versiune a teoriei imigraţioniste, dar şi faţă de exagerările latiniste este Bogdan Petriceicu Haşdeu. Acesta susţine în lucrările sale supravieţuirea elementului autohton geto-dac în urma cuceririi Daciei, continuitatea daco-romanilor şi apoi a românilor în tot cursul Evului Mediu la nord de Dunare. Este urmat de A. Xenopol, care a dat cea mai sistematică şi viguroasă replică imigraţioniştilor bazându-se pe argumete solide.

Acelaşi lucru 1-a făcut şi filologul Philippide, care demonstrează caracterul latin al limbii române. Romanitatea românilor a fost susţinută şi de D. Onciul, D. Photino, Mihail Kogălniceanu, care admit ca vatră de formare a poporului român şi teritoriul de la sud de Dunare.

Mai târziu, o nouă pleiadă de istorici români de mare anvergură au susţinut autohtonia românilor şi romanitatea lor.

viziunea secolului al II-lea Viziunea lui Maklakov

Printre ei se numără Nicolae Iorga. Evidenţiază aceste adevăruri în baza unei documentaţii impresionante de izvoare scrise în contextul larg al istoriei europene. Lui i se alătură Vasile Pârvan, cu numeroase argumente arheologice ce pun în evidenţă ideea latinităţii poporului român. Acestor mari savanţi li s-au alăturat şi alţi istorici şi filologi români de renume, ca Aurelian Sacerdoţeanu, Constantin C.

Drăgan, Emil Petrovici. Ei demonstrează, în baza unui imens material arheologic şi istoric, romanitatea românilor şi continuitatea lor într-un spaţiu ce corespunde vechiului spaţiu traco-geto-dac.